ODISEEA ROMANILOR SUPT BASE CARMACIU' - pamflet (continuare 1)

Probabil ca in mimica plina de surprindere a romanilor, carmaciul intui o oarecare dezaprobare, asa ca gasi necesar sa-si explice atitudinea: “Ce-i bah, va pasa ca le iau din bani parazitilor astora care-au cladit socialismul? Am condamnat comunismul, iar voi ati fost toti de acord cu chestia asta, pai astia, fostii, ei sunt vinovatii. Nu va mai cramponati de ei, ca nu sunt decat parinti biologici, voi, tinerii, reprezentati categoria OMULUI NOU, fara tata, fara mama si, in perspectiva, fara tara, cetateni europeni, asa ca nu vreau sa va mai vad fetele astea ca si cum v-as fi dat subiectele la BAC. Hai, ca taim iz mani, plecati cat va mai tineti pe picioare, ca n-o sa va duca nimeni in carca spre lumea civilizata(!)”. “Sa stii ca nu-i de gluma cu asta…” imi zise un cetatean, “…pai daca le-a luat a’lor ai mei din pensie, am sfeclit-o, ca ei imi mai completau banii de tigari si pentru abonamentul de RATB, acum daca nu le mai ajunge nici lor, ce sa mai fac cu ei, nu-mi mai sunt de nici un folos, ba mai mult, sa-i duc eu in carca(?), nu se poate, vreau si eu sa-mi cladesc o familie, sa-mi fac un rost in viata, eh, vorba aia, si-au trait traiu’… si-au construit socialismu’, bravo, l-au construit pentru ca sa ne chinuim noi sa-l demolam, e clar ca nu am nici un fel de obligatie morala pentru ei, are dreptate carmaciu’, hai gata, sa nu mai discutam subiectul asta, e clar”. Drept sa va spun, m-a cam uimit tipul cu viteza si elocinta cu care a identificat si descris realitatea, dovedind ca are un IQ ridicat, dar totusi ceva nu era in regula, asa ca-l intrebai: “da… nu esti cam trecut(?), nu te-ai casatorit pana acum?”. “Cine, eu(?)” intreba el, “…pai da, de vreo cinci ori, da au fost lovite de za esec, ca sa zic asa, din nepotrivire de potrivire, da’ ce(?) mai incerc, unde-i problema, ma simt in vana si are balta peste…”. “Bai, voi il auziti pe ala(?)”, aud comentarii undeva in dreapta spate, “ii zice bine, ba, e baiat de baiat, hotarat sa se rupa de trecut oricand este nevoie, chiar si in viitor, daca ma-ntelegeti, asta-i bun de prim ministru si-l facem si presedintele partidului, numai sa vrea, ia stai asa…”, si i se adresa aluia cu IQ-ul ridicat: “n-ai vrea sa fii prim ministru, ca te facem si presedintele partidului, apropo’, cum te cheama(?)”. Ala cu experienta casnica respunde: “Pai am un nume cam lung, asa ca-mi puteti zice Filedepoveste, asa cum se-aude, ca viata-mi e de poveste si-am trecut prin multe, nu va uitati ca am zimbetul asta idiot, ca-i asa, doar de imagine si da, vreau sa fiu prim ministru”. Si astfel, fuse si se duse, pentru ca iluminatul carmaci il numi in locul lui pe unul care se imbraca de la Polo-garage, de i s-ar fi putut zice si Poloboc si care era caracterizat, in principal, de insusirea paradoxala a recipientelor, de a fi mai mare pe dinauntru decat pe dinafara, dar nu asta era calitatea pentru care l-a ales carmaciu’, ci pentru una mostenita din familie, descrisa chiar de numele lui, boc insemnand capra, banca pe care sade vizitiul (din germ. bock sec. XIX), asa ca l-a numit premier pentru a-i fi “sprijin” atunci cand mana caruta tarii. De altfel, calitatea de sprijinitor (capra) ii este atat de adanc infipta in firea lui genetica, incat a fost la locul si in momentul potrivit, de “Le Quatorze Julliet”, pentru a-i fi reazem solului frantuz, care, furat probabil de peisaj, sau fiind stresat de marea personalitatea a sefului lui mic de stat (sau a micului lui sef de stat, nu stiu cum e mai bine spus), s-a inclinat tandru si plin de incredere in bratele curajosului nostru prim-ajutor. E adevarat ca in anumite ocazii, tasu’ ii mai “bocaneste” cate un ou de cap, spunandu-i “ca asta e doar ca sa nu-si uite numele si de unde a plecat, ca de ajuns n-are unde sa ajunga, sau cum sa ajunga bine, judecand dupa calea pe care a apucat-o-n viata(!)”. Dar revenind la oile noastre, adica la romani, ce sa va spun, ca si-n alte vremuri de rastriste, unii au luat drumul pribegiei, ceilalti, mai cu speranta-n cel de sus, au ramas pe glia strabuna, sugadu-si laba, precum ursul carpatin si asteptand sa treaca prigoana, dupa cum au facut-o si stramosii lor de cand se stiau pe meleagurile mioritice. Dar nici de-o hibernare-n liniste nu avura parte romanii, pentru ca-i tot scoase din barlog, ba o multinationala, cu vreo oferta de nerefuzat la zahar, ulei, s.a., sau in baza vreunei asa zise datorii neachitate-n termen, apeland la recuperatori venetici iscoditori si insistenti, ba vreun eveniment cultural-sportiv si uite-asa osanza se sfarsi si se trezira toti in strada fara un tel anume, asa ca, dupa cum le sta in obicei, se apucara sa-si schimbe amabilitati, pareri, idei, greutatea de pe un picior pe celalalt, s.a., bucurandu-se de aer liber si de frumusetile patriei, toate acestea faurind, picatura cu picatura, in mentalul colectiv, numita “MINTE DE PE URMA A ROMANULUI”, pentru ca la un moment dat sa aud o voce anonima, plina de indignare, “…pai, si-i corect(?)…”, iar alta “nu stiu la ce se refera, da’ are dreptate(!)…” si alta “… si cu mine-i la fel…”, pana cand unu-ntreaba “…cine-i acolo sus(?)…”, ceea ce provoca replica exprimata unanim in cor “…jos cu el…(!)”, urmand si alte intrebari si raspunsuri de acelasi gen (…iesi afara … extra-ordinara, etc.), fenomenul fiind bine descris de poet cand spunea (despre batrani, dar este valabil si-n cazul romanilor) “ca-s greu … de pornit, dar de-i pornesti, is greu de-oprit…”. Roman fiind si el, carmaciul avu revelatia lui, respectiv mintea lui de pe urma, si realiza pericolul care se contura, dar pentru a nu comite greseala unui inaintas, isi reprima dorinta unei plimbari reconfortante cu elicopterul, asa cum ii placea lui cel mai mult si, iritat de situatie, se intoarse cu fata la popor, adresandu-i-se: “Pai bine fratilor, eu v-am scos in strada ca sa va eliberez de cele ce va faceau captivii trecutului odios, pentru a va fi mai usor sa zburati spre culmi de bunastare si bunavoie, de bunavoie, nu de nevoie si voi ce faceti(?), stati pe strazi si schimbati pareri proaste pe alte pareri proaste, voi nu va dati seama de pericol, vreti sa se-ntoarca Ceausescu, pardon, asta n-are cum, ma rog, Iliescu si sa se duca dracu’ tot ce-am realizat cu reforma de modernizare a statului…?”. Fu intrerupt, in retorica sa, de un glas venit de undeva de “desupt”, si-il contrarie faptul ca desi din acea directie auzea, de regula, doar voci tandre, feminine, acum il interpela una oarecum masculina, tanguitoare si plina de repros: “sefule, ma dor salele-ngrozitor si cred c-am sa te cobor, ca fu vorba sa nu mai iei si pe altcineva alaturi, pe capra cand carmuiesti, birjar nenorocit, ce-s eu(?) boc de vizitiu sau alcov(!)…”. Nu-i venea sa-si creada urechilor, mai intai si apoi ochiului pe care-l arunca, printre picioare, in directia de unde se auzea glasul, cand isi dadu seama ca cel care i se adresa astfel era chiar madularul (a se intelege functionarul, sau membrul-asociat) cu ajutorul caruia-si exercita rolul de carmaci-jucator in carmuirea tarii, respectiv cel pe care-l numise prim-ajutorul sau pentru a-i fi sprijin. Uimirea ii fu inlocuita treptat de indignare care se transforma in furie, asa cum i se intampla oricarui barbat prima data cand nu-l mai ajuta madularul si urmand tipicul masculin, il arunca in gura multimii, pe motiv ca are oarece interese, de nu scoate petromu’ pe bursa, limba la doctor, mainile din buzunar cand saluta si altele de acelasi gen. Micutul “caprar” (caporal in armia romana), care nu suferise decat atingerile tandre ale tatalui sau atunci cand ii mai dadea cioc-boc cu un ou de cap, acum se lovi puternic cu capul de pragul de sus, fiind pus in postura ingrata de a lua decizia vietii lui, in functie de ce-si dorea sa faca-n viitor, respectiv sa dea din cap toata viata, inghitand in sec, sau sa dea si el din sale, asa cum ii sta bine unui barbat adevarat(?). Eeeh, asta-i cu adevarat interesant de vazut, asa ca… (va urma…)